Cine sunt eu? Integrarea bolii în viața cotidiană
Cine sunt eu? – angajată, șefă, mamă, iubită, prietenă, soție, fiică, soră. Imaginea de sine poate guverna fiecare acțiune și fiecare gând, fiind ansamblul de convingeri și atitudini despre sine, despre ceilalți și despre lume. Ea începe să se contureze de la primul contact cu lumea și de la primele relații interumane. Oamenii învață despre ei înșiși raportându-se la contextul în care trăiesc. Am fost educați în așa fel încât să ne însușim roluri și nu valori, iar acest lucru ne destabilizează în fața eventualei traume și a greutăților în general. Când ne raportăm la noi ca roluri, schimbarea va produce dezechilibre, fiindcă percepția asupra propriei persoane este una fragilă. Imaginea de sine are legătură cu trăirile noastre, cu idealurile și convingerile. Cine sunt eu? – un om blând, cu idealuri și dorințe, o persoană afectuoasă, o femeie plină de forță și sensibilitate. De-a lungul vieții, rolurile se schimbă, se diversifică, astfel că trecem de la copii la elevi, de la iubiți la părinți, înglobând fiecare instanță în ceea ce ne definește ca persoane. Ajungem, deci, să ne creem o imagine asupra propriei persoane, o imagine care aduce cu sine așteptări, dorințe și idealuri, temeri și limite. Dar viața ne aduce uneori în situații în care imaginea de sine poate suferi, iar diagnosticul de cancer are o rezonanță puternică și poate schimba totul, așadar... Cine sunt eu? – același om blând care acum trebuie să învețe să trăiască împreună cu boala și cu schimbările pe care ea le aduce, aceeași persoană afectuoasă care acum va trăi noi emoții, aceeași femeie plină de forță și sensibilitate care va învăța noi comportamente.
Una dintre cele mai mari provocări ale persoanelor care suferă de cancer la sân este integrarea noii condiţii în viaţa de zi cu zi: tratamentul în sine, modificările corporale, lipsa de energie. Emoţiile intense duc la schimbări majore în stilul de viaţă şi în rutina zilnică. Schimbarea în general generează rezistenţă, drept pentru care chiar şi atunci când ne-o propunem, ne este dificil să acţionăm în direcţia ei. Atunci când schimbarea este forţată, cu atât mai mare este rezistenţa. Aşadar... Cum să acceptaţi ceea ce nu v-aţi dorit?
Asumaţi-vă schimbarea ca fiind a dvs. – faceţi din acest proces unul cu scop, cu sens şi acceptaţi provocarea de a învăţa noi comportamente ca scop în sine. Nu cancerul este cel care dictează direcţia, ci dvs.! Realizaţi un plan de îngrijire personală prin care să vă asumaţi ceea ce urmează şi prin care să puneţi grija de sine pe primul plan. De la tratament în sine şi până la activităţi care vă hrănesc spiritual, este important să vă permiteţi să îmbrăţişaţi schimbarea în aşa fel încât să vă oferiţi căldura pe care aţi oferi-o celor din jur.
Acordaţi-vă răbdare – de foarte multe ori urgenţa cu care vrem să facem anumite lucruri este cea care ne sabotează, iar limitarea în timp a efortului poate umbri progresul. Încercarea stabilirii unui anume rezultat într-un timp dat (în 5 luni voi fi ca înainte!) pune o presiune deosebită şi în realitate, este important să creaţi o zonă de focus mai degrabă decât să o limitaţi prin setarea unui timp şi unui rezultat măsurabil (Nu ştiu cum vor decurge lucrurile, însă îmi propun să am grijă de mine însămi). Cu atât mai mult cu cât cancerul poate fi o boală imprevizibilă, este importantă răbdarea şi asumarea lipsei de control în anumite situaţii.
Împrieteniţi-vă cu propria persoană – petreceţi timp singure, pentru a consolida convingerea că nu sunteţi doar un rol, ci mai mult de atât. Puteţi începe prin scrierea unui jurnal sau prin a vă lua câte 15 minute în fiecare zi în care doar să staţi, fără gânduri, fără acţiuni, ci doar dvs. cu propria persoană. Relaţia cu propriile emoţii şi gânduri va crea o setare mentală către grija de sine (merit, sunt importantă). De asemenea, exerciţiile de mindfulness şi de relaxare sunt de mare ajutor în acest sens.
Testaţi realitatea - se poate întâmpla să simţiţi că aţi dezamăgit, că aţi eşuat în rolul de mamă sau de parteneră, dar aceste gânduri să vă aparţină doar dvs. Întrebaţi-i pe cei dragi ceea ce vă frământă. Ghicirea gândurilor (soţul nu mai suportă situaţia) este o eroare cognitivă des întâlnită, deoarece omul ca fiinţă socială are nevoie de validare. Pentru a testa această eroare, nu trebuie decât să cereţi direct feedback-ul celor din jur şi să le cereţi ajutorul în acest proces (Simt că te-am dezamăgit. Am dreptate? Pot face ceva în acest sens?).
